Alina Ichim
Eliza Doolittle
soprană
O florăreasă londoneză, un profesor de fonetică foarte sigur pe el și un pariu: Henry Higgins susține că, dacă o învață pe Eliza Doolittle să vorbească „așa cum trebuie”, o poate prezenta în înalta societate fără ca nimeni să bănuiască de unde vine.
Așa începe „My Fair Lady”, musicalul lui Frederick Loewe și Alan Jay Lerner, inspirat de „Pygmalion” de George Bernard Shaw.
Numai că Eliza nu este tocmai eleva ascultătoare pe care și-o imagina Higgins. Are personalitate, replică și suficientă încăpățânare cât să-i dea profesorului serios de furcă. Lecțiile de pronunție se transformă într-un savuros duel între cei doi, iar pariul inițial începe să se complice.
Cu mult umor, personaje de care te atașezi și melodii care au făcut înconjurul lumii, „My Fair Lady” rămâne un musical la care râzi, pe care îl fredonezi și pe care îl revezi cu drag.
Orchestra, Corul și Baletul Operei Brașov
Ca şi miticul Pygmalion, Higgins acceptă celibatul pentru a se consacra definitiv preocupărilor sale creatoare. Deşi militează în domeniul arid al foneticii, el face din deprinderea vorbirii corecte o artă care poate transforma o fiinţă omenească.
În „My Fair Lady” nu găsim în relaţia Eliza – Higgins, nici un moment de efuziuni sentimentale. Când Higgins şi-a desăvârşit opera şi Eliza urmează să-l părăsească, el îi spune simplu „M-am obişnuit cu tine... nu mă pot lipsi de prezenţa ta”. Este un ataşament mai puternic decât iubirea, adesea trecătoare. Pe parcursul desfăşurării dramatice, Higgins e distrat, dezlănţuit, metodic dar uneori despotic şi brutal, chinuitor şi chinuit el însuşi – este omul în plin proces creator.
Eliza i se supune docilă, răbdătoare, ca un lut pe care Higgins îl modelează după propria-i voinţă. Uneori, exasperată, ea se revoltă, însă şi materia este uneori rebelă în mâinile artistului, silindu-l la încordare, la efort.
Dacă într-adevăr, legătura dintre creator şi creaţie este atât de de strânsă, de ce Shaw crede că Eliza îl va părăsi pe Higgins şi se va mărita cu Freddy? Oare pentru că acesta este tragicul destin al creatorului: să se despartă într-o zi de opera pe care a zămislit-o şi să creeze doar pentru alţii?
Dacă opereta, prin esenţa ei reclamă un generic cu „happy-end”, „My Fair Lady” respectă finalul... fără final din piesa lui Shaw, lăsând sub semnul întrebării urmarea povestirii, şi asta pentru „a ne despovăra de leneşa deprindere de a ne mulţumi cu formule gata făcute şi cu vechiturile romanţioase ale stocului de happy-end-uri, care nu se potrivesc la orice povestire” – aşa cum însuşi dramaturgul sugera.
